Eseu Plumb

(Autorul operei: George Bacovia)

Considerat o primă formă de manifestare a modernității în artă simbolismul se cristalizează în Franța sfârșitului de secol al XIX-lea, originile curentului fiind strâns legate de manifestările, în pictură, ale impresionismului. În plan autohton, curentul simbolist marchează prima formă de sincronizare a literaturii române cu cea europeană grație activității desfășurate de Alexandru Macedonski la revista „Literatorul”.

Poezia simbolistă „Plumb” de George Bacovia deschide volumul în același titlu, apărut în 1916, definindu-l în totalitate. Așezarea sa în fruntea primului volum publicat de autor îi conferă calitatea de text programatic.

În primul rând, la fel ca Charles Baudelaire, George Bacovia surprinde, în discursul liric, corespondențele dintre elementele ce compun universul: „parfum, muzică, culoare - toate se îngână și-și răspund”. Astfel, dacă primul catren se centrează pe imaginea unei naturi reificate sub puterea plumbului (sicriele sunt „de plumb”, florile sunt „de plumb”, natura întreagă poartă „funerar veșmânt”), în cea de-a doua strofă este dezvăluită realitatea interioară a ființei, sentimentele eului fiind mortificate sub puterea metalului tanatic („Dormea întors amorul meu de plumb”);

În al doilea rând, poeții simboliști caută să îndepărteze poezia de pictură și să o apropie de muzică, întrucât, așa cum afirma Paul Verlaine, „Muzica înainte de toate!”. George Bacovia aderă la acest principiu estetic de creație, astfel încât, în poezia „Plumb”, repetiția simbolului central „plumb” și a conjuncției coordonatoare a discursului conferă o muzicalitate tristă, apăsătoare și monotonă, asemenea unui marș funebru.

Poezia „Plumb” fructifică o tematică în conformitate cu imaginarul simbolist, în varianta sa decadentă: moartea, iubirea și condiția artistului într-o lume lipsită de aspirații și artificială. Tema morții este surprinsă încă din incipitul discursului poetic, unde verbul la imperfect „dormeau”, alături de epitetul „adânc”, sugerează ideea unui somn continuu, echivalent, în cazul lui Bacovia, cu moartea. În viziunea eului decadent, moartea nu mai este percepută, la fel ca la romantici, un univers compensatoriu, o formă de salvare a ființei. Bacovia anunță „ruptura de utopia romantică”, în sensul în care, pentru el, viața și moartea devin sinonime;

Deoarece deschide volumul de debut al autorului și întrucât conține sugestii referitoare la condiția artistului, opera literară „Plumb” poate fi interpretată și ca o artă poetică implicită. Textul surprinde ipostaza artistului care traversează tripla criză, specifică omului modern. Mai întâi, este observabilă o criză a sinelui, ipostaza unei ființe care își resimte realitatea interioară „de plumb” . Mai apoi, apare ipostaza artistului condamnat la o existență solitară, societatea însăși fiind imaginată ca un cavou. În această lume superficială, artistului nu i se aduce nicio formă de omagiu, coroanele fiind „de plumb”. Finalul discursului conține, prin metafora „aripile de plumb”, sugestia crizei comunicării ființei cu transcendența.

Titlul anticipează ideea discursului liric, fiind în strânsă corelație cu mesajul transmis de textul poetic. Din punct de vedere fonetic, cuvântul-titlu este format din patru consoane „grele” care închid vocala „u”. Este sugerată astfel, ideea de univers închis, de cădere grea, fără ecou, în care ființa se simte captivă, stamnată definitiv la o existență solitară. Din punct de vedere morfologic, cuvântul-titlu este alcătuit dintr-un substantiv comun, nearticulat. În acest fel cititorul este avertizat asupra faptului că universul imaginat de Bacovia este unul al obiectelor, în care orice formă de viață este anulată.

Prima strofă a poeziei descrie planul exterior al realității mortuare format din termenii câmpului lexico-semantic al morții: „sicriu”, „cavou”, „coroane”, „flori”. Prin repetare cuvântul-titlu devine un motiv în text fiind remarcat în sintagmele: „sicrie de plumb”, „coroane de plumb”. Astfel se creează o imagine vizuală rece, încremenită a lumii exterioare, în care manifestările de gingășie și frumusețe florale sunt și ele marcate de împietrire, „sicriele” și „cavoul” contribuie la atmosfera sumbră și de izolare, iar vântul este singurul care provoacă o senzație de mișcare, însă prin stridențele  acustice amplifică experiența lugubră.

Al doilea catren propune în primul vers simbolul popular al mortului cu fața întoarsă spre apus, fapt ce sugerează condiția de suferință a eului liric: să trăiască într-un loc blestemat și izolat de unde nu mai este salvare prin iubire: „dormea întors amorul meu de plumb”. În această strofă eul liric își privește sentimentul ca un spectator („Stam singur lângă mort”), imagine tragică si absurdă a înstrăinării de sine, încercare de salvare prin strigătul de suspin deznădăjduit la care nu primește niciun răspuns.

Textul poetic se termină cu metafora „aripile de plumb” care presupune zborul în jos, căderea surdă și grea, imposibilitatea salvării.

Poezia este alcătuită din două catrene construite pe baza lexicului „plumb” care este reluat în șase din cele opt versuri ale textului poetic. Realizate prin paralelism, cele două strofe, secvențe poetice corespund celor două planuri de realități: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de „cimitir” și de „cavou” și realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii „amorul meu de plumb”, a cărui invocare se face cu disperare, fiind și el condiționat de natura mediului.

Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului și a corespondențelor, zugrăvirea stărilor sufletești de angoasă, poezia „Plumb” de George Bacovia se încadrează în „estetica simbolistă”.